Eugen Vaida

Crescând și locuind în zona rurală transilvăneană, Eugen a trăit sentimentul identității pierdute care-i determină pe mulți oameni să-și ignore propria moștenire, să renunțe la istoria lor și să migreze către orașe sau alte țări. Eugen este un gardian al identității culturale locale și folosește monumentele pentru a construi o mișcare socială care re-însuflețește identitatea rurală autentică și aduce oamenii mai aproape de rădăcinile lor, consolidând fibra socială a comunității.

Eugen generează o creștere a demnității și mândriei locale, împreună cu o conștientizare profundă a identității românești și contribuția acesteia la sustenabilitatea socială, economică, culturală și de mediu. Eugen a identificat o punte intermediară de conexiune, atât de evidentă uneori încât ne scapă din vedere, cu ajutorul căreia oamenii își depășesc diferențele, adunându-se laolaltă pentru a crea o identitate rurală cuprinzătoare. Pentru Eugen, spațiile de adunare sunt în jurul monumentele locale, precum bisericile, morile și casele tradiționale. Soluția inovatoare constă în faptul că Eugen a invitat persoanele din mediul rural să se alăture unui nou proces de conservare a monumentelor, prin intermediul oamenilor din comunitatea locală și a voluntarilor. În acest fel, el re-însuflețește identitatea locală a oamenilor și-i aduce mai aproape de tradițiile lor, întrerupe modelul curent prin care asimilăm practici și mentalități urbane sau străine, ignorând astfel potențialul creșterii comune, bazate pe patrimoniul local, cultură și meșteșuguri.

Activitatea lui Eugen adresează tensiunile centrale ale decalajelor omenirii - rural vs. urban, tradiție vs. modern, ajungând chiar la conflictul dintre ferestrele din lemn vs. panouri de termopan. El reușește să dizolve opoziția acestor relații și cadre de gândire, creând o fuziune plină de respect între vechi și nou, tratând ambele concepte cu respectul, blândețea și imparțialitatea care li se cuvin. Dintotdeauna, comunitățile sunt transformate de influențe externe și cu nevoia - sau șansa - de schimbare, chiar și satele românești izolate. Munca lui Eugen înseamnă mai mult decât aducerea la suprafață a mândriei și identității pierdute sau devalorizate, strivite întâi de comunism, apoi de modernitate și, mai nou, de globalizare; înseamnă re-aducerea în prim plan a bogatelor tradiții ale comunităților locale în termeni de diversitate culturală, munca împreună și acceptarea schimbării. Are grijă să nu ofere o imagine romanțată a unui trecut mai puțin complicat; cu toate acestea el ancorează experiența identității comunitare comune în cele câteva elemente fizice pierdute sau devalorizate. Eugen notează că folosește monumentele, cel mai simplu și mai tangibil bun local colectiv, pentru a implica toți membrii comunității într-un efort comun de redobândire a propriei voci. Coeziunea comunitară este elementul cu adevărat prețios, iar ceea ce ajunge să fie protejat în cadrul acestui proces nu sunt doar monumentele, ci uniunea în diversitate a oamenilor, care e din în ce mai rară în zilele noastre.

Folosind principiul de funcționare al ambulanțelor, care salvează oamenii în situații de urgență, Eugen a creat Ambulanța pentru Monumente, pentru a transforma un proces de protejare a clădirilor într-o mișcare socială la nivel național de protejare a comunităților preponderent rurale, în cadrul căreia fiecare persoană are un rol și poate contribui, indiferent de stilul lor de viață, profesie, de competențe sau cunoștințe. Scopul lui Eugen este de a schimba mentalitățile referitoare la patrimoniul rural, practici tradiționale și datini și de a dezvolta comunități sănătoase și funcționale care să prospere prin îngrijirea și folosirea cumpătată a resurselor culturale locale în scopul unei dezvoltări sustenabile.

De-a lungul istoriei sale, datorită poziției sale geopolitice, România a fost expusă de multe ori la influențe culturale puternice, uneori forțată să le aproprieze. Puteri precum Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar sau Rusia și-au lăsat amprenta asupra patrimoniului local, astfel că, în prezent, România este un amestec al acestor culturi. În perioada de după dobândirea independenței, satele și viața rurală din România au fost apreciate și valorificate pentru unicitatea lor. Dar, odată cu venirea comunismului, cum a fost, de altfel, și în cazul multor altor țări europene aflate sub regimuri totalitare, a avut loc o schimbare majoră. Prin intermediul colectivizării, proprietățile private agricole au fost confiscate și incluse în ferme agricole controlate de stat. Guvernul a recurs la violență, crime, deportări, închisoare și confiscarea tuturor proprietăților celor care i s-au opus.

Ulterior, partidul comunist și-a dorit urbanizarea, reorganizarea și standardizarea localităților urbane și rurale. Inițiativa s-a materializat prin demolarea parțială sau totală a configurației satelor și orașelor și reconstrucția lor conform principiilor comuniste de „dezvoltare socială multilaterală” a României. Prin desconsiderarea și nerespectarea tradițiilor rurale, a multiculturalismului și a eticii urbanismului, sistematizarea a fost un adevărat dezastru pentru moștenirea României. În plus, modificarea substanțială a structurii societății prin industrializare și urbanizare forțată a mediului rural a creat o mulțime de probleme sociale, care își au originea în această dezvoltare nefirească a orașelor. Sistematizarea a început ca un program de relocare a țăranilor din zonele rurale. Planul inițial urmărea să ofere mediului rural toate avantajele erei moderne. Orașele au primit un flux considerabil de persoane din mediul rural și sute de sate au intrat într-un proces de transformare în orașe, prin construirea de școli, spitale, blocuri de apartamente și dezvoltarea industriei.

Consecințele au fost dramatice după căderea comunismului: cei născuți și crescuți la țară, își doreau să fugă în orașe, individualismul și dorința de a deține cât mai multe bunuri au crescut, interesul față de comunitate era subsumat nevoilor individuale iar spațiile, clădirile și patrimoniul comun au fost lăsate în grija autorităților publice. Astfel, au luat naștere iar apoi s-au adâncit inegalitățile dintre locuitorii din mediul urban și rural. Aproximativ 46% dintre români locuiesc la țară, majoritatea persoane în vârstă, încă profund ancorate în istoria, obiceiurile și meșteșugurile locale, fără a avea, însă, mijloacele de a le transmite mai departe, și de a contribui astfel la sustenabilitatea socială a comunității lor. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, tinerii au migrat în străinătate în căutarea de slujbe mai bune, lăsându-și în urmă satele, și, adesea, lăsând creșterea propriilor copii în sarcina bunicilor. Banca Mondială și ONU estimează că între 3 și 5 milioane de persoane (18% din populație) a migrat în ultimii 20 de ani, și se estimează că până în 2050 populația rurală va scădea cu 25%.

Pe măsură ce individualismul era tot mai pregnant, confuzia și decadența societății a contribuit la neglijarea colectivă a patrimoniului și în special a monumentelor. În 2015 erau 30.147 de monumente recunoscute în România, deși nu există niciun proces prin care autoritățile publice să adreseze situația la nivel local și să încadreze mai multe clădiri ca fiind monumente. Monumentele recunoscute includ construcții ca biserici, mori, case tradiționale, cetăți și gări etc, ele existând în fiecare comunitate, la nivel național. Cu toate acestea, comunitățile din țară, în special cele din zonele rurale, se distanțează de moștenirea lor fizică, ceea ce generează o pierdere a multor clădiri și obiceiuri. În 2016 peste 600 de monumente istorice aveau nevoie de salvare de urgență iar numărul lor înregistrează o ușoară creștere. Clădirile istorice necesită intervenții și lucrări de întreținere mai des decât clădirile moderne și odată instalat procesul de degradare, restaurarea și conservare lor este mai dificilă.

Comunismul nu a distrus și afectat doar identitatea locală, ci și meșteșugurile și breslele. Meșteșugarii erau folosiți peste tot în România unde era nevoie de abilitățile lor tehnice de bază, în loc să fie lăsați să-și valorifice măiestria tehnicilor locale. Poziția lor în cadrul societății a migrat din centru către periferie, în timp ce imaginea satelor a pălit în fața orașelor moderne. Tradițiile și tendințele urbane au devenit noua normă, iar sătenii le-au adoptat repede. Mai mult, arhitectura și lucrările de conservare au fost profund influențate de ideea urbană a modernității iar comunitățile locale nu au mai apreciat meșteșugurile tradiționale locale. Aceasta a contribuit, în continuare, la un sentiment de alienare și frustrare din partea meșteșugarilor locali, care nu și-au mai putut practica meșteșugurile, trebuind, deci, să-și caute slujbe mai puțin semnificative, dar mai bine plătite, în străinătate. Au început să existe fonduri europene pentru lucrări de conservare, dar multe clădiri sunt restaurate fără o contribuție locală sau sunt aliniate esteticii și standardelor de confort urbane fără respectarea unor principii deontologice, care adâncește și mai mult decalajele.

Fiind un arhitect care a crescut la țară, Eugen știe că modul în care culturile tradiționale se exprimă pe sine este prin construcții colective, acestea fiind o manifestare fizică a identității lor și a legăturii cu istoria, obiceiurile și tradițiile lor. Eugen folosește monumentele - cel mai tangibil bun colectiv - pentru a putea declanșa o transformare de jos în sus a inegalităților tot mai mari și a diferențelor tot mai profunde între rural și urban, și aduce laolaltă actorii cheie - săteni, copii, meșteșugari, studenți și instituții publice. Scopul lui este de a re-conecta comunitățile cu moștenirea lor, pentru a putea folosi această încredere re-dobândită pentru a fi din nou mândri de cine sunt. În acest sens, Eugen a creat Ambulanța pentru Monumente, un program prin care pune în aplicare intervenții de câte 2 până la 4 săptămâni, având obiective clare: 1. implicarea comunităților în acțiuni pentru protejarea sustenabilă a patrimoniului, 2. protejarea patrimoniului și crearea unui registru local de patrimoniu, 3. un nivel ridicat al pregătirii profesionale prin educație participativă non-formală și informală, "hands-on training", 4. recuperarea tehnicilor tradiționale și a materialelor locale și 5. sporirea acțiunilor filantropice și crearea de noi publicuri pentru patrimoniu.

Fiecare intervenție este condusă de o echipă a Ambulanței pentru Monumente; acum există în total șapte astfel de echipe cu 50 de persoane în total, în jurul cărora există o comunitate de aproximativ 400 de voluntari, cu un procent de retenție de 80% de la an la an. O intervenție poate mobiliza până la 60 de persoane și începe întotdeauna cu o cercetare amănunțită a potențialului comunităților și monumentelor. Odată ce s-a luat o decizie, se stabilește un diagnostic inițial al problemelor satului împreună cu persoanele interesate la nivel local- proprietarul monumentului, municipalitatea, biserica și cetățenii. Eugen identifică rapid decidenții din cadrul comunității, persoanele cele mai de încredere și construiește relații cu aceștia. Faza de diagnostic este esențială. Deși fiecare intervenție include elemente tehnice specifice referitoare la acel monument, fiecare comunitate are propriile particularități în termeni de limbaj, obiceiuri, etnicitate și rasă, care stau la baza oricărei acțiuni ulterioare.

După înțelegerea mixului cultural local, echipa Ambulanței concepe planul în strânsă colaborare cu comunitatea și distribuie responsabilitățile implementării planul cu diverse persoane interesate la nivel local, pentru a ilustra modalități în care pot contribui la redescoperirea identității și mândriei lor. Astfel încât soluția nu este oferită comunității, fiind mai degrabă ceva co-creat și co-deținut. Municipalitatea furnizează materialele necesare intervenției, antreprenorii locali donează bani pentru cheltuieli adiacente, iar preoții, cele mai respectate persoane din sat, intermediază legătura dintre săteni și echipa și voluntarii Ambulanței. Cum coeziunea comunității reprezintă cel mai important aspect al intervenției, cetățenii se implică în acțiunile de strângere de fonduri împreună cu echipa Ambulanței pentru Monumente, sunt încurajați să fie voluntari în procesul de punere în siguranță a monumentului și, cel mai important, sunt rugați să găzduiască echipa și voluntarii Ambulanței în casele lor și să le asigure hrana.

Eugen și-a dat seama că pentru a concilia decalajele tot mai mari dintre cetățenii din urban și rural, ambele părți trebuie să experimenteze traiul colectiv, fiind, totodată, implicați împreună în același proiect timp de o lună. Din acest motiv, pe durata intervenției, întreaga echipă și voluntarii Ambulanței - majoritatea veniți din orașe - își petrec timpul în cadrul comunității. Dorm în casele tradiționale ale sătenilor, gătesc și mănâncă împreună mâncăruri locale și experimentează viața la țară. Pe de o parte, echipa și voluntarii Ambulanței devin curioși și află informații despre istoria locală, obiceiurile locului și încurajează oamenii să împărtășească mai mult din ceea ce sunt, aprinzând în ei mândria pentru caracterul unic al comunității și regiunii lor. Pe de altă parte, voluntarii ajută sătenii cu informații și cunoștințe privind accesarea diverselor servicii și oportunități publice. Mai mult chiar, voluntarii devin conștienți de bogățiile locale, devenind astfel mai sensibili față de diversitatea culturală - o abilitatea esențială în activitatea de protejare a patrimoniului. În cazul în care perioadele de intervenție includ sărbători, echipele și voluntarii Ambulanței vizitează alte monumente ale satului sau regiunii și participă la tradițiile sau sărbătorile locale, aprofundând astfel procesul reciproc de învățare.

Meșteșugurile, tehnicile și materialele locale sunt esențiale în procesul de punere în siguranță. Motiv pentru care Eugen încurajează și susține meșteșugarii să-și dezvolte practicile pentru a putea rămâne conectați la societate (ex.: emiterea facturilor, obținerea de avize pentru transportul lemnului etc.), dar și să-și păstreze autenticitatea meșteșugurilor, pentru a-și putea transforma practica într-o profesie respectată și bine plătită. Meșterii locali angajați în cadrul intervențiilor lucrează împreună cu echipa și voluntarii Ambulanței. Se creează astfel, un spațiu de învățare practică, care face posibilă aducerea la suprafață a meșteșugurilor tradiționale și asocierea lor cu arhitectura și alte profesii legate de activitatea de restaurare a patrimoniului.

La nivel național, Eugen, împreună cu o echipă de 200 arhitecți, membri ai Ordinului Arhitecților din România, au creat mișcarea RURAL în sânul căreia s-au născut Ghidurile de arhitectură pentru păstrarea specificului local din mediul rural și s-a elaborat harta națională a meșterilor în construcții. În plus, pentru a ilustra modul în care meșteșugurile locale pot deveni afaceri profitabile, Eugen a fondat una dintre puținele țiglării tradiționale din Europa, care, a început cu un singur meșteșugar contractat, pentru ca mai apoi să se transforme într-o afacere sustenabilă care a creat locuri de muncă pentru comunitatea locală. Afacerea a fost donată și este administrată de un meșter țiglar, poziția sa geografică permițând revitalizarea unui meșteșug pe cale de dispariție care poate fi transmis numai de la o generație la alta.

Eugen era conștient încă de la început că o singură organizație cu o echipă mică nu poate susține imensa nevoie de revitalizare rurală. În acest context, strategia care a generat cel mai mare impact pe termen lung a fost investiția în legăturile dintre experți, voluntari și meșteri locali. În contextul în care universitățile de arhitectură din România se axează preponderent pe învățarea teoretică, Eugen este de părere că dragostea pentru patrimoniul și identitatea rurală nu se poate dezvolta în lipsa unei abordări practice a procesului de învățare. De aceea, împreună cu Ordinul Arhitecților din România (OAR), a dezvoltat un mecanism care să susțină învățarea practică. Anual, sunt finanțate aproximativ 11 școli de vară care organizează activități pentru studenți, desfășurate în sate, care includ activități de învățare practică la care participă experți și meșteșugari locali. Sunt stabilite criterii pentru asigurarea caracterului omogen al programelor, astfel încât studenții să-și poată dezvolta abilitățile corecte. În același timp, Eugen a adus în atenția OAR importanța oferirii de burse studenților care nu-și pot permite accesarea acestor experiențe. După implementare, inițiativa se desfășoară anual. Având în vedere că modelul Ambulanței pentru Monumente este ușor de reprodus, studenți și specialiști deopotrivă preiau modelul și își creează propriile organizații care implementează intervenții în regiunile lor. Folosind modelul de franciză, la nivel național trei organizații existente și patru nou înființate operează Ambulanțe pentru Monumente. Toate aceste organizații sunt interconectate, iar 50% din fonduri sunt asigurate de către organizația coordonată de Eugen, restul sumei fiind în sarcina acestora dintâi.

Pe măsură ce se alocă tot mai multe fonduri pentru lucrările de conservare, Eugen vede în asta șansa de a conecta munca pentru patrimoniu la munca în folosul comunității și de a crea intervenții care includ grupurile marginalizate. Urmărește să ofere tuturor șansa de a contribui la identitatea locală și creează un leadership echitabil din punct de vedere al genului, într-un domeniu dominat de bărbați. Pentru a facilita și mai multe aceste procese, Eugen a contribuit la schimbarea politicilor privind aspectele birocratice ale intervențiilor. În prezent, 80% dintre intervențiile de punere în siguranță nu mai necesită o autorizație de construcție, doar acordul conducerii direcțiilor județene de cultură, ușurând astfel demararea procesului de punere în siguranță de către proprietarii monumentelor. În fiecare an, echipa de echipe condusă de Eugen lucrează cu 20-22 de comunități. Având în vedere că fiecare membru al comunității are un rol, o intervenție a Ambulanței este o investiție extrem de eficientă, având nevoie de doar aproximativ 15.000 de euro. În plus, comunitatea are în continuare de câștigat de pe urma patrimoniului său, deoarece descoperă ceva de care sunt mândri și la care pot contribui și după plecarea voluntarilor și experților.

Pandemia COVID-19 a declanșat o schimbare a mentalității oamenilor, care, lucrând de la distanță, au folosit timpul rămas pentru a se deconecta de la activitățile economice îndreptându-se către valorile și practicile culturale și spirituale, devenind tot mai conștienți de propriile nevoi privind identitatea locală și sentimentul de apartenență. Oamenii din orașe care locuiesc în clădiri înghesuite au avut timp să descopere beneficiile regiunilor rurale și au început să cumpere case vechi pe care le-au adaptat la standardele și nevoile curente de trai. Profesioniști cu un nivel ridicat de educație s-au mutat la sat și au început să schimbe mentalitățile comunităților locale în ceea ce privește valoarea patrimoniului. Doar în 2019, 113.700 de români s-au mutat înapoi în sate. Eugen folosește dorința oamenilor de a reconstrui România - chiar și a celor mânați de mișcări populiste - pentru a atrage un public nou în zona patrimoniului și a implica mai multe persoane în protejarea comunităților rurale, printr-o abordare blândă și organică, incluzând diversitatea experiențelor care a fost dintotdeauna un element central al culturii române.
Abordarea lui Eugen a primit Premiul pentru Educație, Formare și Sensibilizare și Premiul Publicului în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu, Europa Nostra, fiind considerată de către Comisia Europeană drept un model care poate fi scalat pe întreg continentul. În prezent, Eugen se axează pe consolidarea infrastructurii naționale, pentru ca în anii care vin să se poată ocupa de francizarea modelului său în alte țări din Balcani și Europa de Est.

Eugen s-a născut și a crescut într-o comunitate multietnică și multiculturală din Transilvania, puternic influențată de numeroasa populație de sași care s-a stabilit aici, astfel în copilărie a experimentat direct diversitatea culturală. În timp ce părinții săi erau la muncă, el era lăsat în grija unei familii de sași și își petrecea timpul cu prietenii lui sași, români și romi. După căderea comunismului, aproape toată populația de sași, care reprezenta o treime din întreaga comunitate, a părăsit satul în cadrul unei migrări masive în Europa - peste 250.000 de sași s-au mutat din Transilvania în Germania. Deși prietenii lui sași reveneau în perioada verii, Eugen și-a dat seama că satele se goleau și că elementele culturale lăsate în urmă urmau să se piardă. Astfel că, în perioada adolescenței, călătorind cu bicicleta, cumpăra și aducea acasă piese valoroase ale patrimoniului local. El vedea valoarea tuturor obiectelor pe care mulți le considerau demne de aruncat – de la haine tradiționale la ceramică sau elemente ale gospodăriei tradiționale.

Eugen s-a mutat în București pentru a studia arhitectura, asumându-și, totodată, sarcina de a-și lărgi perspectivele de „băiat de la țară”. În timp ce era prins de valul construcțiilor moderne, el a fost dansator în cadrul unui ansamblu folcloric din cadrul Ministerului Culturii, a lucrat ca fotograf peisagist, iar ulterior a deschis un birou de arhitectură împreună cu alți prieteni. În tot acest timp, a continuat să revină în satul său pentru a descoperi noi artefacte și a construit o colecție privată care cuprinde astăzi peste 2.000 de obiecte. Nu s-a simțit niciodată acasă în București și și-a dat seama că viitorul lui este înapoi în sat. De aceea, deși avea un birou de arhitectură de succes, a renunțat la el și s-a mutat înapoi acasă, fără niciun venit sau plan, doar cu dorința de a salva patrimoniul regiunii sale. Intrigat de faptul că la școală nu se discută despre patrimoniul local, Eugen și-a început noua viață educând copiii despre personalitățile istorice locale și modul în care a luat naștere identitatea lor. Doar că el își dorea mai mult, să salveze satele. A înțeles că oamenii au nevoie de ceva practic, tangibil pentru a-și înțelege identitatea. Astfel a documentat peste 20.000 de case săsești din regiune în cadrul unui parteneriat cu Ministerul Culturii. În perioada imediat următoare a cunoscut un scriitor englez care scria despre farmecul satelor românești (într-o vreme în care toți prezentau țara într-o lumină nefastă), iar acest fapt l-a inspirat să înființeze o asociație care să folosească monumentele degradate pentru a salva comunități.